Cat de departe crezi ca putem merge ca sa obtinem ceva? Intotdeauna am fost rezervata in a face anumite lucruri, doar pentru ca am crezut ca dintr-un anumit punct nu voi fi capabila sa le controlez si voi esua. De exemplu, sa vorbesc in public. Problemele cu a doua sarcina m-au facut sa depasesc aceasta mentalitate si "sa merg pe sarma". Totodata, m-au facut sa ma uit inainte, sa-mi tin echilibrul si sa nu renunt pana nu ajung la capat.

Sunt o persoana foarte activa si imi place sa fiu ocupata. Fiind nevoita sa stau doar in pat, a fost ca si cum mi-ar fi fost taiate aripile. Am stat in spital aproape 9 saptamani. Am fost stabilita la Departamentul de Ingrijire Prenatala, la University College London Hospitals, impartind salonul cu doamne care erau pe cale sa nasca. Maria, fiica noastra cea mare, care avea 3 ani atunci, obisnuia sa ma viziteze la sfarsit de saptamana, si sa ne vedem prin telefon, in restul zilelor. A fost incredibil de greu sa fim despartite si sa raspund la intrebarile inteligente pe care mi le punea. Cum ar fi: " Mami, de ce esti in spital? Cand o sa vi acasa? Cand o sa te faci bine? De ce plange doamna? Cand o sa se nasca bebelusii?" Cu toate acestea, am continuat sa fac pasi marunti, exact ca pe sarma, de la o zi la alta. Fiecare zi ce trecuse era o realizare imensa, si am multumit lui Dumnezeu pentru aceasta.

La 24 de saptamani de gestatie,doctorii au fost pregatiti sa le intampine pe bebeluse daca ar fi venit. Am avut un curs de steroizi, pentru a ajuta maturarea plamanilor, un doctor neonatalog a venit sa vorbeasca cu mine si sa ma ajute sa inteleg ce avea sa se intample, am mers chiar sa vizitez Sectia de Neonatologie, pentru a evita un eventual soc la contactul vizual cu bebelusii. In timpul vizitei, am cunoscut un baietel de 26 de saptamani, care avea greutatea de aproximativ 700 g. A fost atat de bizar sa il vad. Nu stiam cum sa reactionez, ce sa zic, sau ce sa fac. Deja facusem o cercetare pe internet si am vazut numeroase fotografii cu bebelusi prematuri, insa nimic nu se compara cu a vedea unul real. M-am intors in salonul meu si m-am rugat pentru inca macar cateva zile fara sa nasc.

Am primit atat de multa incurajare din partea personalului de la spital, dar in special din partea sotului meu, care a fost extraordinar de sprijinitor si iubitor. Insa cel mai tare am fost motivata de fetele mele puternice. Ele nu vroiau sa vina pe lume inca, iar mie nu imi era permis sa fac ceva  ce ar fi provocat acest lucru. Partea frumoasa a fost ca le-am putut auzi inimile de cel putin 4 ori pe zi, deoarece inima Victoriei se putea opri oricand, din cauza lipsei fluidului amniotic.

Nu ma gandeam la lumea de afara,cu exceptia familiei mele. Mi-am folosit toata energia pentru a continua sarcina. Totodata, am baut multa apa, ceea ce chiar a facut o diferenta. M-am surprins pe mine insumi. Nu ma imaginasem atat de puternica, concentrata, capabila sa fac fata stresului si presiunii. Am realizat ca nu ne cunostem limitele, decat daca le testam. Ca nu stim cat de puternici suntem, pana nu suntem obligati sa fim.

La 26 de saptamani si 4 zile, Aurora a pierdut si ea lichidul amniotic. Am inceput sa fiu foarte ingrijorata. Deoarece ea avea inca destul fluid, a reusit sa mentina pantecul inlargit, astfel Victoria avea o sansa. Era clar ca nu mai puteau sa stea inauntru pentru multa vreme. La 27 de saptamani si 3 zile am inceput sa am contractii. Am fost mutata la Departamentul de Nasteri si din nou, personalul care ma ingrijise se pregatea de venirea fetelor. Am avut inca un curs de steroizi si unul de magneziu, care ajuta la prevenirea sangerarilor de pe creier la copii prematuri, si totodata, incetineste contractiile. In cazul meu asa a fost. Imi aduc aminte de o moasa, a carei sora nascuse gemeni la 27 saptamani si 3 zile. Ea a spus ca a fost greu, dar ca au crescut frumos copilasii.

Am stat 5 zile la Departamentul de Nasteri, conectata permanent la monitoraj. In acest timp am avut nenumarate proceduri dureroase si foarte putin somn. Maria a venit sa ma vada duminica, insa a fost foarte ingrijorata cand m-a vazut. Eram extenuata. Doctorul consultant a venit a doua zi si a decis ca fetele trebuie sa se nasca.

Era luni, 18 septembrie 2017 cand s-au nascut prin cezariana, la UCLH. La ora 12:47, Victoria venise pe lume. Doua minute mai tarziu, Aurora, care a si plans.  Nu le-am avut la pieptul meu, cum se intampla cu alti bebelusi. Au fost repede primite de echipa de neonatologie, care a facut o treaba fantastica. Dupa cateva saptamani, ne-au spus ca era destul de greu sa le stabilizeze. M-am simtit despresurata si am sperat ca fetele vor evolua bine. Greutatea lor era foarte incurajatoare: 990 g pentru Aurora, si 1139 g pentru Victoria. Suna atat de micute, dar pentru varsta lor, a fost foarte bine. Am mers in salonul in care erau ca sa le cunosc. Nu am putut vedea mare lucru, deoarece erau acoperite de cablurile si tuburile ce le mantineau in viata. Insa, toata lumea m-a asigurat ca sunt bine.

Data viitoare am sa va povestesc cate lucruri a trebuit sa mai invatam. Incepand cu modul in care trebuia sa avem grija de micute, dat totodata si de noi.