"Dr: -Priveste ecranul. Ce vezi?
 Eu: -Vad doi saci. Sunt gemeni?
 Dr: - Da. Asa este."

Asa am aflat ca eram insarcinata cu gemeni. A fost a doua sarcina pentru mine si am stiut cam ce sa astept si cum functioneaza lucrurile. A fost un soc sa descopar ca bat inca doua inimi in mine, dar am ajuns sa fiu foarte fericita, si abia asteptam sa ii cunosc. Data nasterii trebuia sa fie 10 decembrie. Sotul meu si cu mine, ne gandeam deja ca avea sa fie un Craciun cu bucurie  si multe zambete.

Primul trimestru de sarcina a decurs normal. Am fost doar avertizata ca in unele sarcini cu gemeni exista si complicatii. Am fost foarte increzatoare ca totul va fi bine. In al doilea trimestru, in jur de 16 saptamani de gestatie, am fost diagnosticata cu placenta previa, dupa un episod de scurgere. A fost ingrijorator, dar si incurajator deoarece unele placente se retrag pana in saptamana 20 de gestatie. Din pacate, nu si in cazul meu. M-a facut sa sangerez din ce in ce mai mult. 

La 19 saptamani de gestatie, am fost admisa la Departamentul de Nasteri cu sangerare intensa. Atunci am aflat ca bebelusul 1(Victoria) nu avea suficient lichid amniotic si ca membranele s-au rupt. Este foarte greu de explicat ce am simtit atunci. Eu stiam ca apa se rupe cand trebuie sa nasti. Niciodata nu auzisem de un asemenea caz. Doctorii au fost directi si ne-au spus, mie si sotului meu, ce inseamna ceea ce se petrecea. Pentru ca s-a intamplat la nici jumatatea sarcinii, cel mai probabil as fi pierdut sarcina. Daca continuam cu sarcina, exista riscul ca bebelusii sa aiba dizabilitati pe termen lung. Doctorii au sugerat avortul ca fiind o solutie. Ce puteam sa fac?

Ne-am simtit atat de coplesiti, atat de confuzi despre tot ceea ce se intampla, suferind pentru  ca ne aflam intr-o situatie atat de dificila. Nu stiam cauza. Dupa ce ne-am adunat gandurile, am decis ca o sa continui cu sarcina. Am crezul ca noi suntem prea marunti ca sa decidem a cui viata sa pastram sau nu. Doar Dumnezeu poate face asta. Asa am fost invatata. Asa a fost corect, in opinia mea. Daca pierdeam sarcina, nu aveam de ales, insa nu puteam renunta la doua suflete care loveau atat de puternic. Vroiam ca bebelusii mei sa se simta in cel mai sigur loc in pantecul meu. Nu puteam sa ma transform in dusmanul lor. 

Mi s-au administrat antibiotice, odihna la pat mi-a fost sugerata si am fost schimbata la in spital unde bebelusii prematuri aveau o sansa mai mare de a supravietui. Tot timpul exista riscul sa imi pierd bebelusii. Daca aparea o infectie, sangerare puternica sau crestea prea tare tensiunea atertiala, doctorii erau impinsi sa  induca nasterea, pentru a-mi salva viata. 

Eram monitorizata indeaproape si ma straduiam cat puteam de tare ca sa raman calma. Stiam ca reprezint terenul pe care bebelusii mei duceau cea mai grea lupta. Am hotarat ca una dintre fete se va numi "Victoria" daca va supravietui. Avea sa fie prima ei victorie in viata. Numele "Aurora" a fost inspirat de la aurorele boreale, ca sa ne lumineze vietile.

In urmatoarele saptamani am invatat cate o lectie in fiecare zi, am privit inauntrul meu si am descoperit laturi noi, am putut sa reflectez si sa ma apropi si mai mult de Dumnezeu. Perioada de neuitat, dar totodata un exercitiu pentru ceea ce avea sa urmeze.